CĂLĂTORIA, CA STARE DE SPIRIT / 2

de Tudor Mirica

 

Pentru generaţia tatălui meu, Parisul era chintesenţa a tot ce contează. Nu-i deci de mirare că am moştenit şi eu, odată cu interesul pentru limba franceză, acest entuziasm. Aşa încât, în noiembrie ’99, stând în salonul de plecări al aeroportului şi privind la avioanele care-şi făceau de lucru pe-afară, exultam din toată fiinţa : Plec la Paris! Peste câteva ore voi fi acolo! La Paris !!!

Primul obiect concret pe care l-am zărit  prin hublou în timp ce avionul rula pe pista de la Charles de Gaulle a fost o cabină micuţă, vopsită (destul de croat) în carouri alb-roşii, cum probabil că sunt pe toate aeroporturile din lume. Da, dar asta era la Paris! Ajunsesem...

Restul a fost mai puţin important : autostrada multietajată de centură, hoteluri anoste din oţel şi sticlă (dintre care unul avea să fie distrus peste câteva luni în accidentul Concorde) şi, în drum spre gara Montparnasse, panorama Senei cu Île de la Cité în mijloc. Degeaba. Toată emoţia mi-o consumasem pe pistă, ca o descărcare “ante portas”. Dintr-un preaplin al dorinţei. Acest episod jenant m-a ajutat totuşi să abordez Parisul cu ceva mai multă detaşare (ar fi fost penibil s-o ţin tot aşa iar Parisul, săracul, n-avea... aproape nici o vină).

Foarte repede a venit şi prima nedumerire : simţeam, hoinărind pe străzi, o familiaritate cu oraşul pe care nu mi-o puteam explica nici prin aspectul lui, nici prin aceea că-i ştiam şi planul, şi monumentele, şi istoria, mai bine poate decât unii localnici. Mai fusesem în situaţia asta şi prin alte părţi şi nici vorbă de aşa ceva. I-am dat de rost abia acasă, atunci când am recunoscut-o : era acelaşi tip de familiaritate pe care mi-o inspirau şi Iaşul, şi Clujul (Clujul chiar mai puţin), auzind pe stradă o limbă în care şi eu puteam gândi (mai ales că, în noiembrie, nu prea mai auzi la Paris vorbindu-se alte limbi).

  Limba în care gândeşti! Abia dobândind o alta, pe lângă cea maternă, ca o redută cucerită pas cu pas, la vârsta conştienţei, începi să înţelegi ce înseamnă limba pentru gândire. Gândul se poate lipsi de cuvinte, dar nu se poate lipsi de noţiuni. Însă în afară de câteva, aduse din animalitate de instincte (cald, frig, foame, pericol), toate celelalte, cele care nuanţează gândul şi-i dau consistenţă umană, nu doar că n-ar putea fi conştientizate fără cuvinte dar, fără ele, nici n-am şti că există. Nu le-am putea gândi. Astfel de noţiuni au fost identificate şi numite, de-a lungul timpului, de aceia care au ştiut să vadă dincolo de suprafaţa lucrurilor, care au putut să călătorească (da, să călătorească !) în teritorii abstracte pentru gândirea comună. Aşa au apărut şi au crescut limbi, mai întâi ezoterice, apoi de civilizaţie şi cultură, ca egipteana, caldeeana, sanscrita, aramaica. Apoi araba, ebraica, greaca, latina (ca să mă refer doar la spaţiul care a curs prin istorie către noi). De multe ori una dintr-alta. Fără ele, acele civilizaţii nici n-ar fi existat. Până nu foarte demult, gândirea europeană se formula în latină, pentru că limbile moderne nu erau încă suficient de nuanţate. Dar au devenit, şi au dat o mână de ajutor şi celorlalte : în acest sens, româna datorează enorm francezei. Acum, în româneşte se poate rosti orice gând, chiar dintre cele încă nerostite. Pe atunci, la Paris, în inima acestei simbioze, simţeam, înainte de a formula, că ceea ce noi am învăţat de la francezi n-au fost doar cuvinte; am învăţat să visăm, să zburăm. Să nuanţăm visul, împreună cu alţii. Numai trăind acea familiaritate, diferită şi mult mai complexă decât ceea ce, desigur, ştiam, am putut să-i înţeleg cu adevărat, cred eu, pe cei din generaţia tatălui meu[1].

Privind în jur mă dispera însă faptul că generaţia mea, ca şi cea a copilului meu, au pierdut total contactul cu Franţa şi cu franceza. Aproape nimeni n-o mai înţelege; ceea ce e greu de admis, date fiind corespondenţele. Comunismul ar fi o scuză, dar nu e cea corectă : eu cum am învăţat-o? Tata, care o vorbea bine, n-a vorbit-o niciodată cu mine; i se părea că s-ar fandosi, şi eu înţelegeam asta. Am învăţat franţuzeşte la şcoală şi din cărţile pe care le-am găsit prin casă, unde îl foloseam pe tata pe post de dicţionar la îndemână. Am avut aceeaşi reticenţă faţă de fiul meu, dar nici de dicţionar n-am fost prea bun : a învăţat englezeşte. Pentru mine engleza (în care mă descurc, oarecum, mai mult de la TV) este infinit mai grea, datorită particularităţii ei : adesea un cuvânt, scurt şi inflexibil, are coloane întregi de sensuri, în funcţie de context; adesea sensuri divergente, dacă nu chiar opuse. O limbă foarte potrivită pentru poezie dar nu şi pentru ce este ea folosită acum, ca lingua franca (politică, economie, tehnologie), unde face pentru noi cam aceeaşi figură ca şi sistemele lor de măsurare : sunt incomensurabile şi deci foarte greu de apropriat. Dacă nu trăieşti efectiv în interiorul ei, la un nivel cultural măcar decent, e chiar imposibil să-i sesizezi nuanţele. Nu poţi gândi în ea sau, dacă totuşi ambiţionezi să o faci, ai acces doar la o gândire primitivă, sărăcită de esenţe : Buy Right Now a Complete Kit of Language Formules, at Incredible Price 99.99, and You’ll Have the Grammar Free ! Cam asta-i tot. Suficienţa “anglofonilor” noştri de ocazie este chiar mai severă decât cea a nativilor din engleză care nu se aventurează în subtilităţi culturale : atâta dai, atâta face! Simt asta cu intensitate şi... mă îngrozesc.

Încep aşadar să cred că despărţirea de franceză nu e lucrul cel mai rău care ni se putea întâmpla. Limba noastră, aşa cum este ea, e deja un bun câştigat, şi nu-i deloc indicat să te ţii la nesfârşit de fusta mamei; de la un moment dat

trebuie s-o porneşti cătinel. Mă gândesc însă la pătrunderea fără discernământ (împreună cu întreaga lume, dealtfel) în apele prea fluide ale limbii engleze, cea mai puţin potrivită dintre toate marile limbi moderne să te ţină pe linia de plutire. Şi asta doar pentru că au câştigat războiul. Nu vreau să spun c-ar fi fost mai bine cu germana (măcar ca precizie...), vreau să spun c-ar fi fost mai bine fără război. Dar acum asta e şi, din ce pricepem noi, ceilalţi, din engleză, riscăm să ne trezim într-o lume pe sponci, sărăcită, în bun spirit postmodern, atât de nuanţe cât şi de profunzimi. Fără măcar să ştim ce ne-a lovit. Din umanitatea noastră, închegată cu migală şi trudă de mai multe epoci de civilizaţie la rând, se va alege, într-o nu prea bună zi, praful şi pulberea. Şi totul va fi încheiat atunci când engleza însăşi va coborî la acelaşi nivel, căci acţiune fără reacţiune nu există. Poate că simplific eu, sau poate mai şi exagerez, dar...

Să mă întorc însă la Paris. Următoarea senzaţie stranie pe care am avut-o căscând gura pe străzi a fost (şi nu doar pentru că era noiembrie) că acest oraş grandios a fost clădit din răceală. Din frig[2]. Am găsit acolo exact ceea ce mă pregătisem să găsesc, nimic în plus. Erau monumente magnifice, majestuoase. Pe care însă, ciudat lucru, le simţeam departe de inima mea. Chiar admirându-le. Nu-mi venea să le vorbesc, să le împărtăşesc vre-un secret. Ele, în schimb, îmi vorbeau. Îmi vorbeau despre eroism, despre glorie, despre recunoştinţa pe care o datorez marilor oameni (sau bărbaţi, n-am priceput eu prea bine; dar mari e sigur), despre regi şi despre împăraţi; unul mai ales, al cărui nume... îmi scapă. Şi ca nu cumva să uit ce şi cui datorez, mi-o mai şi afişau, cu majuscule, pe frontoane şi pe atice[3]. ‘Ţeles, s‘ trăiţi!

De la un capăt la celălalt, Parisul nu cunoaşte decât linia dreaptă întretăiată în unghiuri, dacă apare vre-o curbă ea se frânge rapid, sau devine cerc. Doar forme geometrice reci, sfidând misterul, şi imprevizibilul volutelor sale. Cred că puţin baroc, aşa, ca un grain de beauté, nu i-ar fi stricat, dar ce să caute barocul în patria raţionalismului, şi a îndoielii metodice? Acum, recunosc că nici n-ar fi trebuit să fiu atât de surprins. De fapt nu cred că surpriză a fost, mai curând oboseală. O luăm iarăşi de la capăt? Şi dacă nu, la ce bun? Parisul ştie probabil asta, căci compensează. Compensează strălucit. Fondul acela neutru şi uniform de clădiri aliniate la cornişă, destinat în virtutea unui urbanism savant să pună în valoare monumentele, trăieşte. Ba chiar acolo este mai mult Paris decât aiurea : restaurants, cafés, bistrots, boutiques. Fiecare cu rafinamentul lui, cu charme-ul lui, cu celebritatea lui. Mansardele. Pitorescul (la propriu şi la figurat) Montmartre.

Les p’tiz hôtels particuliers. Les Quais, les bouquinistes. Les Parcs, les  Bois, les flonflons, les amoureux. Les vins şi... câte şi mai câte! Viaţa în Paris pare plăcută şi uşoară (doar pare?), şi e un loc perfect de hoinărit (flâner).

Acolo însă unde viaţa nu a reuşit să-şi facă loc, şi nu a reuşit la Versailles, palatul şi parcul (dar în aceeaşi măsură şi oraşul : nu fusesem sigur de existenţa unui oraş cu acest nume; nici acuma nu sunt), senzaţia sepulcrală, de splendid cavou, e atotstăpânitoare. Cum au putut oamenii aceia, fie ei regi şi regine, să-şi construiască astfel de ambianţe şi să mai şi vrea să doarmă în ele? Un gând tot nu-mi dă pace : nu cumva aşa arăta pe vremuri şi Roma imperială, cu forurile ei care stăpâneau lumea (cum spuneam, canoane ale grandorii, aduse pe Pământ de zigguratele Babilonului şi de piramidele egiptene, redefinite de Roma şi preluate, ca într-o neobosită ştafetă, de Paris, de Viena şi de Sankt Petersburg)? Dacă aşa arăta, într-adevăr, încep să-i înţeleg saţiul care i-a adus decăderea. Dar Roma cezarilor e istorie, ca şi aventura imperială a Franţei. Rusia a pierdut un tempo, şi ezită : nu ştie dacă să meargă pe mâna Moscovei, sau a Petersbur-gului. Despre Anglia încă nu mă pronunţ. Rămâne America.

Ar fi grozav să pot descifra intenţiile Franţei după ceea ce a construit ea mai nou în Paris, unde oraşul nu-i lasă prea multe opţiuni. Ar vrea să fie ce-a fost, ba chiar mai mult decât atât? Probabil, însă depinde de ce-alege : gloria, ori spiritul. Dar Franţa e mai curând derutată : Centrul Pompidou şi noua Bibliotecă Naţională se vor monumente ale spiritului (sau, în cazul Parisului, ale gloriei prin spirit). Însă aroma industrială a unuia şi neverosimila banalitate a celeilalte nu servesc ideea. Opéra Bastille nu e o capodoperă. Şi, în sfârşit, acel diabolic artefact pe care măcar l-au scos în decor, ca un avertisment, după ce i-au găsit numele potrivit : Défense. Défense de...!

Pare un eşec. Al arhitecturii moderne, sau al arhitecturii moderne la Paris? Aş zice că totuna-i, autorii fiind celebrităţi internaţionale. Destui dintre ei străini. Doar că ofertele lor au fost gândite pentru Paris; şi selecţionate de el. De Franţa. De fapt, e teribil de greu să tragi concluzii despre o acţiune în curs. Şi ce curs! În ultimul secol, materialele, tehnologiile şi programele au evoluat şi s-au schimbat, infinit mai mult decât în celelalte şaizeci care l-au precedat. Înainte de a strâmba din nas cu superioritate, să ne amintim asta. Să ne amintim şi că vechii maeştri adăugau infinitezimal, singurul lor argument, când era, fiind geniul. Că acum nu mai bate aripa geniului? Dând roată Piramidelor Luvrului, nu mai sunt chiar aşa de sigur. Că nu-i uşor? Nici nu trebuie să fie! Măcar Parisul încearcă. Se zbate. Greşeşte. Şi... peste toată hărmălaia, trece-n zbor... Turnul Eiffel. Hulitul, obiditul turn Eiffel. Din condamnat la moarte, poporul l-a făcut peste noapte simbol al Parisului; şi tot mapamondul a înţeles şi a fost de acord. Asta da revoluţie! Cum de n-am priceput mai devreme că Parisul a ales deja? O cale facilă, pentru alţii, dar nu şi pentru el. Piramidele-mi stau mărturie...

---

[1] Cred că Bucureştiului i s-a spus Micul Paris nu pentru că ar fi arătat asemănător (departe de el), ci pentru că destul de mulţii francezi care l-au vizitat în epocă, invitaţi de foştii lor colegi de studii şi tovarăşi de petreceri, au găsit aici aceleaşi saloane unde se vorbea franţuzeşte şi se simţea franţuzeşte, ca la Paris. Şi atunci sigur că le era familiar şi... cum să-i spună altfel? N-am fost aşadar primul care să fi descoperit familiaritatea prin limbă, dar mie nu mi-a venit să-i spun Parisului Marele Bucureşti. Pentru că, totuşi, acolo nu se vorbea româneşte.

[2] Văzusem deja Viena, şi acolo am avut prima dată senzaţia asta; deşi era vară. Speram însă ca Parisul s-o corecteze, să-mi reveleze sublimul, genuinul grandorii. Dar n-a fost să fie...

[3] Apropo de inscripţii : cele patru... strofe care încununează faţada învederat fascistă a Palatului Chaillot, m-au descumpănit. Mi le-am notat; iată una dintre ele :

Il dÉpend de celui qui passe / Que je sois tombe ou trÉsor / Que je parle ou me taisse / Ceci ne tient qu’À toi. / Ami, n’entre pas sans dÉsir.

Fireşte că n-am intrat, dar recunosc că nici la Bellu n-am întâlnit panseuri mai simţitoare. Cum e posibil ca asemenea platitudini să fie etalate en fanfare în inima capitalei spiritului, a bunului gust, a rafinamentului? Sunt convins că Hitler, suflet sensibil, s-a bucurat enorm atunci când le-a văzut. nb : am aflat cu totul întâmplător că autorul ar fi Paul Valéry; nu mă interesasem, pentru că nu-mi imaginam că aşa ceva ar avea un autor. Ei bine, are. Adaug că mi-a fost extrem de greu să aleg dintre cele patru producţii. Dar ce-i prea mult...

CĂLĂTORIA, CA STARE DE SPIRIT

Tudor MIRICĂ

Pentru că rareori mi se întâmplă să pornesc la drum cu intenţia de a fugi de mine, sunt fericit atunci când, oriunde m-aş afla, pot să mă recunosc în oamenii din locurile pe care le străbat, altfel destul de străini. Folosesc în acest scop o metodă simplă : participarea afectivă. La prima întâlnire cu un oraş evit critica compactă, de şcoală, în favoarea percepţiei mai afânate a trecătorului obişnuit. Mă las purtat, iubesc şi sufăr, mă tem, mă agit ; ceva în mine răspunde. Trăiesc intens călătoria, ca pe o stare de spirit. Această abordare, la risc, m-a răsplătit de-a lungul timpului cu câteva experienţe memorabile. 

Scurt periplu prin câteva capitale imperiale

1. 

Una dintre primele astfel de experienţe (cea în care am şi pus la punct metoda), am trăit-o în 1975, în Uniunea Sovietică : Kiev, Leningrad, Moscova. Tren, avion, tren, tren. Iarna. De pornit, am pornit ca la carte: citisem, învăţasem, ştiam totul despre acele oraşe, şi aşteptam doar confirmarea. Deţineam, cum se spune, controlul.

Şocul a venit încă din prima zi, pe drum. Douăzeci de ore printr-o câmpie albă, nesfârşită, cu o singură oprire, la Vinniţa, şi nu pentru că trenul ar fi fost expres ci pentru că nu existau alte gări, m-au înspăimântat : scara valorilor mele fusese cuplată la alte dimensiuni, la alte relaţii psiho-spaţiale, şi tocmai începea cineva să mi-o zgâlţâie. Plus că ceea ce mă speriase pe mine era, o ştiam prea bine, doar o infimă câtime din adevărata amploare a fenomenului. Ce fel de oameni sunt ăştia? Pe ce planetă trăiesc? Cum ne percep ei pe noi, gândăceii? Trebuie să recunosc că tot restul călătoriei a stat sub semnul acestei tulburări. Şi nu doar restul călătoriei...

Totuşi, Kievul nu mi-a părut deloc a fi un oraş de giganţi; era destul de provincial şi eterogen, iar Kresciatik-ul lui Paustovski chiar m-a dezamăgit (nici nu prea mai era cel al lui Paustovski). Dar tocmai atunci, într-o dimineaţă senină de decembrie, cu o pâclă argintie care făcea ca soarele să transpară ca un pitac albăstrui-vineţiu, a intervenit Marele Regizor : mă aflam undeva sus, pe una dintre coline, când pâcla a început să se destrame şi razele soarelui au lovit în plin cupolele aurite ale unei sumedenii de biserici. Mai lipsea doar o escadrilă de îngeri ca decorul să fie complet. (Deşi... parcă... Nu, nu, totuşi nu!).

Mă gândeam, transportat : iată ce poate arhitectura, prin capacitatea ei unică de a dăinui şi de a se lăsa văzută, cum ne extinde ea făptura pieritoare către cea a bunilor noştri, ca nişte rădăcini care se încolăcesc prin timp şi ne adună pe toţi într-o alcătuire care abia aşa capătă sens! Mai târziu, acasă, am pus descoperirii mele numele de Sentiment al Istoriei, preocupat însă nu de istoria ucrainienilor, ci de a noastră : de ce a trebuit să ajung la Kiev ca să aflu că există? La treizeci de ani? Nu avem şi noi biserici, şi soare? N-avem pâcle? Sau o fi totuşi altceva? De cercetat.

Leningradul, da, era un oraş imperial ; nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Formula, pe care o cunoşteam, mi s-a impus fără ezitare. Nu era nevoie de regie pentru asta (deşi regie a fost, şi aici, căci nu pot să numesc altfel faptul că dimineaţa, după ce toată noaptea a nins copios, cu fulgi mari, soarele strălucitor al Nordului s-a apucat să decupeze palatele colorate din albul încă intact al zăpezii). Emoţia asta s-a adăugat alteia, din noaptea precedentă, când de pe escalatorul metroului vedeam apropiindu-se de mine un dreptunghi de cer negru, punctat de fulgi, pe care se profila tot mai clar o plăcuţă indicatoare pe care în cele din urmă am citit cuvintele : Nevski Prospekt. Puşkin, Lermontov, Gogol, Dostoievski... Imperial ! Aproape că nu mai conta faptul că renumita cafenea la care obişnuia să vină Puşkin avea două scânduri bătute în diagonală pe uşă iar într-o alta, la fel de renumită (în stil Art Nouveau), se mai vindea doar îngheţată (în decembrie! Dar ce bună era!). Nu conta nici faptul că prin magazine nu se găsea mai nimic de mâncare iar  “imperialii”, zgribuliţi, stăteau la cozi nesfârşite. Chiar nu conta. De ce să conteze? Ar fi ca şi când am crede că Parthenonul şi-a pierdut orice valoare pentru că nu mai funcţionează ca templu; şi a mai şi ajuns o ruină. Nici Puşkin nu mai vine la cafeneaua lui preferată, şi asta nu doar din vina celor de-acum. Dimpotrivă, imperial îmi părea şirul nesfârşit de blocuri din lungul şoselei de la aeroport, poate şi pentru că aveau paisprezece etaje şi nu zece, ca pe la noi.

La Moscova am ajuns prin noapte, ca ţarii, cu celebrul tren Krasnaia Strelka. Şi aici a fost un fel de regie, dar în sens invers : ne-au luat dimineaţa de la gară cu un autobuz hârbuit şi cu ferestrele stropite temeinic, până sus, pregătit parcă special pentru turiştii care eram. La o oprire care se anunţa puţin mai lungă am coborât şi am râcâit în noroiul îngheţat, cu mânuşa, un ochi rotund şi ceva mai transparent, sperând să pot zări oraşul prin el. Dar vai, nu! Îl făcusem prea jos şi nu vedeam decât trotuarul, iar de pe trotuar, doar picioarele trecătorilor. Uimitor câte poţi afla concentrându-te asupra unui singur detaliu : încălţămintea scâlciată şi murdară, pantalonii stropiţi şi paltoanele boţite, şi multe, foarte multe cizme militare, dominau categoric peisajul meu moscovit. Şi era frig, frig!

E clar acum de ce nu mi-a plăcut Moscova. Un oraş mătăhălos, ameninţător, lipsit total de graţie. Şi ipocrit. Cele şapte gigantice Universităţi Lomonosov, toate la fel, găzduiau una un hotel, alta un minister, apoi locuinţe. Universitatea însăşi erau de fapt cămine (măcar palatele petersburgheze fuseseră la început chiar palate). Dar n-aş mai vorbi despre asta. Aş vorbi mai curând despre restaurantul unde ne-au dus să mâncăm, pe Kalinin colţ cu Arbat, care avea 3000 (trei mii !) de locuri şi şapte formaţii care... cântau. Sau despre magazinul de pâine, unde nu ştiu dacă aveau pâine, dar unde seara, la închidere, se făcea curat cu o maşină din acelea cu care se curăţă gheaţa pe patinoare. Atât era de mare. Nici despre metroul în sine n-aş vorbi, deşi ar fi multe de spus, ci despre genunchiul şi cotul unui Lenin de pe peron, gânditor şi aşa de uriaş încât doar atât se vedea din el de pe marele tunel de acces. S-ar putea obiecta că asta e doar Moscova paranoică a lui Stalin, mort deja de ceva timp. Nu e adevărat: construcţiile mai noi poate că nu sunt la fel de staliniste, dar sunt la fel de obositor de uriaşe. Iar Stalin, de apărut, n-a apărut el din senin. Palatele negustorilor moscoviţi, lungi şi late de câte-un kilometru, ale boierilor, cu ziduri groase şi ferestre mici ca nişte ambrazuri, Piaţa Roşie mustind încă de sângele execuţiilor în masă, Kremlinul,

unde-ar fi putut să ducă toate astea? Păcat de supleţea italienească a Turnului Spasski şi de splendoarea de profiterol a lui Vasili Blajennâi. Nu ştiu însă dacă toate astea sunt fără speranţă atâta timp cât, chiar acolo, în Kremlin, am putut să văd o icoană, nu prea mare dar atât de tulburătoare încât şi astăzi mă înfior gândindu-mă la ea. O Maica Domnului cu Pruncul. De Rubliov.

În timp ce-mi trăiam uimirile şi spaimele acestei fabuloase călătorii, un gând anume nu-mi dădea pace. O prostie, poate; ştiu eu? Că nu poţi fi imperial fără să urmezi anumite canoane precise ale grandorii, recognoscibile şi tot mai puţin umane. Se porneşte de la anumite premize ale măreţiei, apoi se ajunge, într-un fel sau altul, la ea (Moscova într-un fel, Petersburgul într-altul), apoi decăderea sau... cine mai ştie? Leningradul era un oraş superb, poate cel mai frumos din câte am văzut vreodată. Şi totuşi, parcă nu-mi doresc să văd Washingtonul. Mă tem teribil de ce-aş putea descoperi acolo.

 

Le Rom, c'est l'avenir

On discute beaucoup sur les Roms de nos jours.

A croire que c'est devenu non seulement un problème national, et politique assurant ou mettant en danger l'équippe de gouvernement actuelle, mais aussi une affaire européenne et même ayant des échos au-delà des frontières de l'ancien continent.

Les Roumains, sensibles à cet ancien problème, se sentent vexés de l'appelation "ROM" laquelle ferait un mélange lexical désagréable, rappelant le mot Roumain. Je pensais qu'ils allaient être rassurés par l'intervention récente d'un ministre qui a rejeté cette appelation. La corrigeant, cependant, d'une manière encore plus désagréable: mettons les choses au clair, il s'agit de Roumains et de Bulgares.

Et c'est vrai. 

Ainsi les gitans français, qui tracassent les riverains quand ils choisissent de s'installer sur les territoires de leurs communes, s'il leur venaient à l'esprit de passer les frontières, eh bien, ils deviendront français.

Tant qu'ils restent à l'intérieur de l'hexagone ils changent de nom: ils deviennent "les gens du voyage".

On devrait, à ce propos, souligner la supériorité des Roms sur cette catégorie de gitans français: ils sont des gens "de grands voyages". De ce fait ils ont acquis une dimension européenne, supérieure aux "gens du voyage français", cantonnés dans leur territoire et déconnecté de la marche du monde.

Ce qui rend l'intervention des instances européennes logique.

Les gitans, répandus dans tous les pays européens constituent, d'après leur conceptions, modes de vie et usages, un peuple.

Certains peuples vont au-delà de ces déplacements, au contraire, ils demandent un territoire, une autonomie.

Ce n'est pas dans l'esprit des Gitans, épris de liberté et adversaires de la discipline qui nous fait plier à tous, nous les gens stables, l'échine, nous condamnant à supporter le bénéfice de la stabilité sur la base d'impôts divers.

C'est dans ce sens que je pense que les appélations "gens du voyage" et "gens des grands voyages"  semblent intéressants et possédant un grand avenir.

Car avec les crises financières, économiques, l'augmentation inévitable du chômage, c'est un sort qui nous attend, peut-être, dans le futur.

Quand nous deviendrons tous, ou presque, des gens du voyage.

le chat de ma voisine

c'était le titre d'une chanson de feu Yves Montand.

Dans son texte il se moquait des sujets légers que lui ou d'autre chanteurs pouvaient chosir, ignorant les graves problèmes de l'actualité.

Bon, concernant les chansons, il pouvait se tromper. D'autant plus que la musique "légère" devrait nous faire oublier les tuiles quotidiennes.

Mais la presse ?.

Dans les circonstances actuelles quand l'Europe se précipite non pas pour guérir les plaies de l'euro et de l'économie mais simplement pour retarder la fatalité économique, quand on entasse des centaines de millards, qui doivent être empruntés - bien sûr - pour régler des dettes,quand on annonce la "rigueur" sans toutefois la prononcer ( car rigueur signifie moins de consommation et moins de consommation = moins de croissance ) de quoi s'occupe la presse en premier ?.

Des aperos Facebook.

De la sélection de l'équipe de France, avec tous les cancans à l'appui.

Et d'autres "chats de la voisine", glissant ici et là le problème jugé essentiel: si les marchés, la bourse, ont applaudi les "initiatives" européeennes.

Sur la presse roumaine commentée, on observe des réactions plus "politiques": la rage contre Basescu.

Eh oui, c'est l'actuel président roumain qui est responsable de toute la catastrophe financière mondiale.

J'ai souvent jugé sévèrement Basescu dans le passé.

Mais aujourd'hui il est nécessaire de regarder la vérité en face: tout président, aussi sympathique qu'il fut aurait été obligé de serrer la ceinture.

Aussi je crois que M. Gioana devrait se présenter en personne à Pâques et à la Nouvelle année au domicile des Basescu les mains pleines de cadeaux.

Pour le remercier de l'avoir fait perdre les élections.

Avec l'espoir qu'il pourra gagner les élections futures quand les vaches seront plus grasses...ou moins maigres.

Et se rendre populaire en distribuant des avantages qu'impopulaire en coupant des salaires.

y a-t-il un médecin dans la salle ?

On entend ces paroles parfois, rarement - on l'espère -, lorsque un spectateur se sent mal.
Aujourd'hui l'appel devrait être modifié à la télévision: y a-t-il un psychologue sur le plateau ?
Appel inutile. Il y en a toujours.
Même dans les rédactions, si j'en crois un quotidien américain qui pose une des questions essentielles au monde où nous vivons: les flirts et liaisons qui se nouent dans les entreprises.
A la question: si les "intéressés" se rencontreraient dans la rue, un coup de foudre serait-il possible ?. Le psychologue répond que non, car le temps passé en commun sur le lieu du travail est suffisamment long pour favoriser ce genre de liaisons, entourées d'abord par le mystère et favorisé par le suspense quotidien.
A part celà, le psy s'étend sur l'attitude du patronat: accepte, tolère, fait semblant de ne pas voir, etc.
En somme sur ces flirts qui peuvent mener à un mariage ou à un/deux divorces, le spécialiste ne nous donne rien de substantiel, vu son diplôme.
Ou c'est le journaliste qui est en faute, car il n'a pas permis au spécialiste...de s'exprimer.
Car le psy n'apporte que rarement des explications ou solutions aux crises morales, de comportement, de personnalité.
Où qu'il se trouve, le psychologue public n'est...qu'un translateur.
Il traduit ce que tout le monde sait et exprime en termes courants, dans le langage en continuelle évolution de son métier.
Parfois en rencontre également un "patient" qui a fréquenté un psychologue, devenu "son" psy, à travers le vocabulaire que le maître lui a mis à la disposition pour disséquer son mal.
Evidemment, et il faudrait s'excuser, pour les cas vraiment graves et où l'aide du spécialiste s'avère nécessaire.
Mais ils se passent rarement devant les téléspectateurs.

La bouteille à la mer

Dans son roman "L'homme qui rit" du casting de V Hugo fait partie un personnage intéressant, Barkilphedro.
Intelligent, cultivé, spirituel et vénéneux, suite à des insuccés dans sa vie il finit par être accueilli par la princesse Josiane, demi-soeur de la reine Anne qui lui offre gîte et repas.
L'homme réussit à se faire admettre dans la compagnie du prétendant aux faveurs de la princesse et même à voir la reine Anne.
Privilèges dont il se sert pour intriguer, car chacun des trois personnages lui demande d'espionner les deux aures, de leur rapporter les faits et gestes. Il est d'autant plus content de cette opportunité que la situation d'inférieur, de protégé le révolte: il envisage de se venger.
Mais pour obtenir un "plus" qu'il juge indispensable à son état, il demande à la princesse d'intervenir en sa faveur et lui obtenir un emploi.
Qu'il annonce lui-même: déboucheur des bouteilles jetées à la mer.
Emploi inventé par Hugo ?. Possible. Cependant il s'encadrait dans une décision de Sa Majesté de l'époque, exigeant la propriété royale sur toute épave ou débri maritime échouant sur les côtes du royaume.
Il obtient cette fonction.
Beaucoup de naufrages, dans ce temps, certainement beaucoup de bouteilles jettées à la mer contenant des messages de désespoir.
Aujourd'hui, avec les systèmes de communication radio, les satellites, la bouteille à la mer a perdu ses fonctions, si jamais elle en avait.
Il n'y en a plus.
Vraiment ?
Un autre océan est apparu sur notre planète: la grande mer virtuelle.
Combien de bouteilles y sont jetées, par espoir ou désespoir ?.
Sur des Forums, Blogs, Twitter, Facebook, Flickr, où on partage les pensées, les souhaits que l'on hésiterait à confier à un étranger dans la rue.
Combien de photos de nous, de notre famille, de notre chien préféré, de notre Home Sweet Home vont se déverser, à la recherche d'un déboucheur de bouteille qui soit, nécessairement, un soutien, un aide ?.
Bon, me diriez-vous, et là, qu'est-ce que vous êtes en train de faire ?.
Comme tout le monde, je jete ma bouteille.

Ecriteaux - Montpellier, l'Ecusson (centre historique)

Il fût un temps ou les inscriptions n'étaient pas censées changer au
fur et à mesure de la gloire ou décadence des hommes politiques ...

Il fût un temps ou La Loi était aussi dure et durable que la pierre ...

"LOIX ET ACTES
DE L'AUTORITE PUBLIQUE"

Il fût un temps ou construire une fontaine pour assouvir la soif d'un chacun était un acte de charité ...

Mutations

Dans un monde qui se noie -provisoirement, j'espère - dans la finance "dérivée", dans une entité virtuelle qui menace d'engloutir la réalité...
Enfin, à un moment où la disparition de ce monde, d'ici peu de temps, fait les choux gras des pronostiqueurs, les modalités étant météorologiques, astronomiques...et parfois astrologiques...
Les mutations géographiques importantes peuvent être envisagées.
Aussi, pourquoi pas, une mutation modeste du Nord-Est vers le Sud ?.
aln, F

message à Belfort

Bonjour !
voilà ce qui peut être une page Blogspot avec photo
et ce que peuvent être les étangs au coucher du soleil ...

A l n , cindrel